Sculptura

Sculptura

Sculptura se manifestă sub forma basoreliefului, altoreliefului și a statuilor. Canoanele impuse de religie și de cultul morților erau:

• Hieratismul: lipsa de expresivitate a chipurilor și reprezentarea statică a trupurilor. Personajele au bărbia ușor ridicată, calota craniană lăsată pe spate, ochii măriți și privirea îndreptată la infinit. Acest calm, liniște și lipsă de expresivitate simbolizează detașarea personajelor de viața pământeană și așteptarea judecății zeilor care să le confere dreptul la nemurire după cântărirea faptelor bune și rele.
• Frontalismul: vederea din față, frontală, a personajelor, care sunt reprezentate simetric.
• Supradimensionarea: zeii și faraonii sunt redați supradimensionați față de celelalte personaje, pentru a se sublinia puterea și caracterul lor sacru.

Nu numai zeitățile, ci și faraonii aveau reprezentări statuare. Astfel de statui erau cât mai masive, monumentale, deoarece se considera că aduc viață veșnică faraonilor reprezentați și permit supușilor să îi vadă în formă fizică.
Printre capodoperele sculpturii egiptene se numără: marele Sfinx de la Gizeh (capul faraonului Kefren), statuia lui Kefren, prințul Rahotep și soția sa, scribul, statuile faraonului Ramses al II-lea, masca de aur a lui Tutankamon și cele patru statui gigantice (20 m) din fața templului de la Abu Simbel.

Sculptura în Vechiul Regat

În perioada domniei lui Djoser, egiptenii încep să ridice mari statui cu imaginea faraonilor și având drept scop protejarea spiritului acestora. Caracteristicile sculpturii din perioada Vechiului Regat:

• Simetria formelor, excepția constituind doar în cazul reprezentării trupurilor faraonilor, la care piciorul stâng este ușor flectat anterior (indicând primul pas către lumea de dincolo, către eternitate), sau brațul drept dus către piept.
• Espectarea legii frontalității: figura corpului omenesc îmbină viziunea din față cu cea din profil. Considerată ca o imagine atemporală ce conține esența personajului reprezentat, statuia este concepută spre a fi privită frontal.
• Modularea volumelor: volumele intermediare sunt interpuse în mod subtil, încât întreaga lucrare pare să posede ritm.
• Monumentalitatea: prezentă mai ales la sculpturile care au drept scop glorificarea faraonilor sau zeilor, care sunt reprezentați în poziții statice, într-o postură demnă.

Un exemplu în acest sens îl constituie statuia lui Khefren (Muzeul Egiptean din Cairo): faraonul este așezat pe tron având asupra sa emblema celor două teritorii egiptene unificate, cu mâinile puse pe genunchi, capul ridicat și ochii îndreptați în depărtare. Pe un umăr se afle zeul Horus, în ipostaza de șoim, ceea ce semnifică faptul că faraonul este considerat urmaș al zeilor, un Horus reîncarnat. Ca materiale folosite pentru statui avem:

• Piatra: statuia prințului Rahotep si a soției sale, Nofret (a IV-a dinastie, Muzeul Egiptean din Cairo);
• Lemnul: statuia lui Ka-aper (a V-a dinastie, Muzeul Egiptean din Cairo)
• Metalul: (utilizat ceva mai rar) statuia de cupru a faraonului Pepi I (2289 - 2255 î.Hr.).

Multe din asemenea statui sunt pictate, iar ochii personajelor sunt realizați cu ajutorul altor materiale (pietre prețioase fin prelucrate), astfel redându-se expresivitate figurii. S-au descoperit și grupuri statuare care prezintă scene din viața cotidiană.
Printre marile realizări ale acestei perioade amintim:

• Statuia faraonului Kefren: sunt remarcabile expresia solemnă a feței faraonului, concentrarea și calmul privirii;
  
• Triada lui Mykerinos: conține trei siluete grupate simetric, faraonul aflându-se în mijloc, cu piciorul stâng înainte;
  
• Prințul Rahotep și soția sa: ambii au brațul drept dus la piept, ca un gest ritualic;
  
• Scribul: realizat din calcar pictat policrom; personajul stă cu picioarele încrucișate, cu privirea concentrată, ageră, parcă pentru a nu omite nimic din ceea ce i se dictează;
  
• Statuia lui Ka-Aper; exemplu de sculptura în lemn.